Nov
8
2015

Iacov, fratele Domnului, scrie epistola sa în anul 48 d.Cr. ca să atragă atenţia celor convertiţi la creştinism, cu privire la riscul imaturităţii spirituale.

Iacov, fratele Domnului, scrie epistola sa în anul 48 d.Cr. ca să atragă atenţia celor convertiţi la creştinism, cu privire la riscul imaturităţii spirituale. Epistola sa este evaluată ca fiind cea mai autoritară din Noul Testament, iar frecvenţa emiterii de reguli şi porunci este mai mare decât a oricărei cărţi din Biblie. În cele 108 versete ale scrisorii, Iacov scrie 54 de porunci, toate la modul imperativ. Conţinutul epistolei este foarte profund, surprinzând faptul că, după cum ascultarea de Cuvânt conduce la credinţă, tot aşa credinţa conduce la fapte. Din acest motiv, de-a lungul istoriei creştine unii l-au acuzat pe Iacov că promovează îndreptăţirea prin fapte. Această greşeală este relativ uşor de făcut atunci când cititorul are în minte învăţătura apostolului Pavel, care susţine îndreptăţirea prin credinţă. Cum se împacă aceste două învăţături, care în aparenţă sunt în conflict? Pentru a înţelege acest aspect este indispensabil să remarcăm faptul că există şase aspecte ale îndreptăţirii:
1. Îndreptăţirea prin har (Romani 3:24) - în mod normal omul păcătos merita pedeapsa, dar harul îl îndreptăţeşte.
2. Îndreptăţirea prin credinţă (Romani 5:1) - omul îşi poate însuşi doar prin credinţă harul lui Dumnezeu.
3. Îndreptăţirea prin sângele Mântuitorului (Romani 5:9) - mântuirea oferită de Dumnezeu prin har şi primită de om prin credinţă este plătită de Cristos cu sângele vărsat pr cruce.
4. Îndreptăţirea prin putere (Romani 4:25) - învierea lui Cristos din morţi, prin puterea lui Dumnezeu, satisface dreptatea Creatorului.
5. Îndreptăţirea prin fapte (Iacov 2:24) - faptele, ca expresie exterioară a credinţei interioare, dovedesc prezenţa şi îndreptăţirea prin har, prin credinţă, prin sânge şi prin putere.
6. Îndreptăţirea de către Dumnezeu (Romani 8:33) - îndreptăţirea prin har, prin credinţă, prin sângele Mântuitorului, prin putere şi prin fapte este acceptată şi validată de Dumnezeu.
După cum ascultarea Cuvântului lui Dumnezeu conduce la credinţă (Romani 10:14-17), tot aşa credinţa conduce la faptele credinţei. Din acest motiv, Iacov avertizează, spunând: ,,Fiţi împlinitori (cu fapta) ai Cuvântului, nu doar ascultători, înşelându-vă singuri" (Iacov 1:22). Credinţa care nu conduce la fapte este o credinţă declarativă, este doar o mărturisire cu gura a credinţei. ,,Fraţii mei, ce-i foloseşte cuiva să spună că are credinţă, dacă n-are fapte?" (Iacov 2:14). Despre credinţa fără fapte, Iacov spune următoarele:
1. Credinţa fără fapte nu mântuieşte (Iacov 2:14).
2. Credinţa fără fapte este moartă (Iacov 2:17).
3. Credinţa fără fapte este inutilă (Iacov 2.20).
În contrast cu această credinţă, fără fapte, nemântuitoare, moartă şi inutilă, Iacov prezintă credinţa urmată de fapte, credinţa mântuitoare, vie şi utilă. El explică faptul că valoarea credinţei este dată de faptele credinţei şi tocmai prin aceste fapte credinţa ajunge desăvârşită (Iacov 2:22). Această credinţă nu este declarativă, ci este practicată. El îl dă exemplu pe Avraam, care a crezut pe Dumnezeu, dar credinţa lui a fost confirmată de fapte. A fost nevoie să-l ducă pe Isaac pe munte, să ridice cuţitul... şi de-abia atunci Dumnezeu a spus: ,,...acum ştiu că te temi de Domnul" (Geneza 22:12). Dumnezeu nu a spus aceste cuvinte când Avraam a crezut acasă, ci atunci când a înfăptuit pe munte ce a crezut.
Astăzi credinţa este peste tot, însă faptele... nu prea. Mulţi oameni spun că au credinţă, dar faptele lipsesc. Iacov a avut dreptate.

About the Author: Luigi Mitoi

Comments are closed.